Ultimele cronici n-au fost inca editate pe site. 
Pentru cei mai nerabdatori si curiosi, revista ANOTIMPURI poate oferi intreg ‘arsenalul’!
C R O N I C A 
E U R O F A N
CASTOR - primul eurofan care a ajuns SUS!
And shepherds we shall be
For Thee, my Lord, for Thee
Power hath descended forth from Thy hand
That our feet may swiftly carry out Thy command
So we shall flow a river forth unto Thee
And teaming with souls, shall it ever be
In nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti.
Si vom fi pastori
pentru Tine, Domnul Meu, pentru Tine.
Puterea a coborât înainte-mi din mâna Ta
Ca picioarele noastre sa poata împlini curând porunca Ta.
Si vom curge ca un râu inaintea Ta
Si sufletele noastre astfel împreuna vor fi în veci.
In nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti.
(versurile mixului DJ Castor - Sacrifice Me,
dupa Headhunterz -The Sacrifice)
Celor care s-au nascut eurofani si niciodata nu vor fi altfel le era de la sine înteles ca niciun spectacol din cele care au adus succesele recente ale trupei de teatru SCENIC nu vor putea fi la înaltime fara ca Ioan sa fie acolo, sus, în cabina tehnica, de unde sunetul si luminile erau mânuite de “DJ CASTOR”. Ne-am trezit pe neasteptate ca dragul nostru Castor, Ioan-Cristian Nistor, pentru cei care au stiut sa citeasca dincolo de numele de afis, a facut saltul MAI SUS, încredintându-se unui scenariu pe care nimeni nu-l prevazuse, decât numai Marele Regizor al nestiutei … avanscene (stiti, partea dinainte a scenei, unde lumina reflectoarelor te cuprinde pe de-a-ntregul, încât devii si tu parte din scena si din lumina!).
Stim bine ca Ioan n-a vrut sa ne paraseasca, ca n-a fost o despartire clipa în care trupul lui ni s-a ascuns privirii, ci ca sufletul lui, pe care cancerul nu-l mai poate atinge, va fi mereu deasupra, si ca stiindu-l ca de fiecare data acolo, doar ca ceva mai SUS decât de obicei, vom avea din nou taria de a juca noi spectacole, de a trai noi aventuri eurofane… “El le facea pe toate sau cel putin încerca sa le faca: de la a gândi muzica fiecarui moment scenic si pâna la a se stradui ca ceilalti sa se simta oricând bine. Nu era un leader al râsetelor si veseliei, dar ele apareau odata cu el, mai ales în savuroasele momente în care nu mai distingeai daca e eurofan-ul, DJ-ul sau …fratele în relatia cu doamna profesoara, sora lui mai mare (si, ne dam seama acum, e lucru admirabil ca niciodata nu a invidiat grija si afectiunea pe care dumneaiei le-a împartit mereu tuturor eurofanilor!)”(Dragos).
Fiecare dintre noi ar scrie pagini întregi despre Castor. Dar o amintire, o certitudine unanima este aceea ca anul acesta, în martie, la Barcelona, toata lumea a fost a lui. Un apogeu al energiei si al daruirii pe care, dragul nostru Ioan, nu l-ai fi regretat daca ai fi stiut ca astfel a trebuit sa fie ultima ardere aici, jos!
De aceea am ales sa pastram în coltul lui de DJ tricoul cu Che Guevara cu care s-a aruncat în Mediterana în nebunia acelei zile pline de martie si doua fotografii - cheie: cea din parcul Guel, deja gata de zbor, si cea din metrou-ul barcelonez, lânga un mesaj pe care prietenii spanioli ni l-au talmacit abia acum si care noua azi pare sa ne spuna atât de mult: JOAN - SEGUIRIA SENSE TENIR UNA LLAR… (“IOAN - Eu voi continua sa exist, fara a avea însa un camin…”). Dar Eurofan e un camin pe care nu-l poti parasi asa de usor, astfel ca nu vom pierde un Castor fara a câstiga acel DJ de care nimic nu ne poate desparti. În amintirea eurofanilor va ramâne mereu avertismentul întregistrat ca prim track la fiecare CD de festival: “DJ CASTOR - MIXEAZA LIVE!”. Dar, o spunem astazi tuturor, nu exista pierdere acolo unde Ioan a câstigat un loc, acolo unde doar viata te învata, târziu, dupa multe lectii, cum se ajunge!
Fiindca am trait alaturi de Castor euforia festivalurilor si nesomnul aventurier al noptilor de calatorie (nesomnul pe care el îl traia cu setea de a nu piedre vreo clipa din placerea de a imagina site-uri, muzica pieselor noastre, filmuletele de prezentare pe care noi le vizionam mereu pentru prima oara alaturi de publicul festivalurilor si nicicând înainte…). Nu a suit niciodata pe scena, nu si-a dorit un rol, dar - paradoxal - a adorat atelierele, micile culise de joaca teatrala, în care esti ferit de orgoliul iesirii în lumina reflectoarelor. “Ceea ce mi-a ramas în minte din lucrurile surprinzatoare pe care le facea Castor e cum, anul trecut, la Barcelona, a început sa vorbeasca în franceza cea mai fluenta, în plina agitatie, cu specialistii din studioul tehnic care îi încurcasera planurile la muzica si lumini. La final, nu întelegea de ce toti îl priveam uluiti: nici el nu-si daduse seama de izbucnirea sa brusc francofona, atât era de prins de povestea pupitrului de sunet de care era strict responsabil! Nu poti sa exprimi în cuvinte cine a fost Castor. A fost si va ramâne CASTOR. Eurofanii stiu de ce!”(Adelina).
“Plecarea lui Castor a devenit o adevarata lectie de drum în viata. Ni se pare ca a trait parca fiecare minut pentru a ne lasa bucuria ca îl vom avea mereu prieten. Toti care l-au cunoscut astfel pe Castor îsi amintesc fara îndoiala de el cu un zâmbet în coltul gurii; fiindca nu ti-l poti aminti decât vesel, amuzant si plin de viata: un eurofan - prieten de nota 20! Mai mult … nici nu se poate!“(Ingrid). Un apropiat colaborator al Eurofan-ului, Patrick da Silva, a tinut sa ne trimita un mesaj în versuri ce parafrazeaza un poem al lui Julos Beaucarne: C’est le commencement de son grand voyage/ Il ouvre les yeux dans l’autre univers/ Il a fait le tour de tous nos paysages/ Il voit bien mieux le monde à l’envers/ Il a perdu corps/ C’est pour prendre espace/ Il a trouvé mort/ Mais vie Dieu sait où/ Adieu faux décors/ L’esprit cherche place!/ Dans le désaccord/ De ce qui sommes nous!. N-am vrut sa o însarcinam pe doamna profesoara sa le traduca, asa ca vrem sa vi se ‘reveleze’ în forma în care au fost concepute. De altfel am ales sa le adaugam gândurilor noastre despre Castor tocmai fiindca se potrivesc firesc sentimentului pe care îl traim acum. De aceea am tinut ca acest articol sa fie parte din cronica eurofana: noi stim ca SUS a fost locul de retragere furisa si tacuta a unui Castor plin de contraste, asa cum vârsta ne defineste acum pe toti. Spuneti, câti dintre noi, daca ar fi fost sa mixam o melodie si sa-i punem titlul My death (Moartea mea), am fi ales Balada pentru Adeline?…
În speranta ca cititorii acestor rânduri vor sti sa înteleaga viitorul continuu al acestui mesaj, avem încredintarea ca Ioan îl va primi acolo SUS, ca pe un gând hranit din toate amintirile noastre:
TE IUBIM MEREU, CASTOR!
Eurofanii
O noua aventura EUROFAN:Ecological Housing la Dinan!
Marile momente apar atunci cand te astepti mai putin. Sunt trei ani de zile de cand am ‘spionat de pe margine’, cum mi s-a tot spus, aventurile eurofane: pregatirile pentru proiecte, repetitiile de dinaintea festivalurilor (pe care nu le puteam asista decat spre faza finala), furnicarul de idei si de presupuneri si apoi toate povestile despre cum s-au intamplat toate acele incredibile evenimente. De fapt totul e eveniment la Eurofan! Desi de departe pare un joc, atunci cand esti impins in mijlocul actiunii … descoperi ALTCEVA.
Invitatia de a deveni membru al echipei de proiect in Dinan a parut si ea o gluma la inceput. N-a mai fost asa cand m-am regasit alaturi de ceilalti eurofani, nicidecum pentru a asista la vreo avanpremiera, ci – de necrezut! – pentru a asambla piesa cu piesa un proiect inedit chiar si pentru Teo, Adelina, Andrei si pentru insusi promotorul sau, ‘profesor de culise’ Alina Balus: habitat ecologic – o tema naucitoare, pe care am disecat-o pe toate partile pentru a descoperi firul rosu care sa ne ghideze in prezentarea forumului final (unde se vor perinda, stiam noi, de la conferentiari, specialisti in constructii ecologice pana la publicul stradal). Marea descoperire a venit in cautarea firmelor de constructii ecologice din regiune. Doar o privire a fost de ajuns ca sa intelegem ca nu e nimic nou in modernitatea habitatului ecologic la noi, ca traditia isi regaseste locul, doar ca se serveste azi de tehnologii care fac ca o casa de lemn rotund, spre exemplu, sa corespunda tuturor exigentelor de izolare, rezistenta… Ne-am pomenit intr-o lume de termeni care nu ne-ar fi fost utili fara alcatuirea dictionarului european, pe pagina web, in care fiecare echipa participanta urma sa traduca din engleza/franceza (cele doua limbi de comunicare in proiect) echivalente regasite in limba de origine. Nu urmau premii, competitii, insa niciun efort nu a fost ignorat, iar ceea ce a urmat… V-as putea scrie in pagini intregi despre cele doua saptamani in care am trait fiecare experienta ecologica ca intr-un montagne russe, in care stiam ce urmeaza, dar fiecare clipa aducea cu sine uimire dupa uimire!
Atelierele au inceput in sala in care ne reuneam de dimineata pentru impartirea pe echipe, conferinte, interviuri, jocuri interculturale si au continuat in Jardin d’Eol, santier ecologic cu noua case ecologice in diferite stadii de constructie, in ferma de canepa a d-lui Maurice, la locuinta bretona a lui Gwenole, in parcul peisagistic din Jardin de la Levrette sau la situl Mont Saint Michel, in decorul caselor vechi, cu fatada de piatra, din Saint Malo, Saint Brieuc, Val Andre(cu evadari la … plaja !), la universitatea din Rennes, dar si - cu mult mai palpitant - in padurile din Côte d’Armor, in cautarea vietatilor noptii, alaturi de Jean-Pierre. Cum sa uiti insa, pe langa toate acestea, stimabilele dry toilets de la Empreinte, degustarile* de cidru si bere bretona (de berea de cirese sigur n-ati auzit pana acum, ei bine, noi am si gustat!) la Brasserie Artisanale des Remparts, dansul acompaniat de cimpoi in seara cea mare cand, in pasi de dans, am batatorit ceea ce avea sa devina primul strat de lut al camerei de oaspeti din curtea lui Gwenole si finalul incendiar: concertul blue-grass FOC si Les Amis routiers ?
Ca sa pui laolalta atatea povestiri n-ar ajunge o mie si una de nopti, ca cele in care nu ne chema somnul, oricat de obositi eram la final de zi, ci ramaneam in lumina auberge-ului, in acorduri de chitari sau de mandolina, in rasetele suedezei Cecilia (blonda, desigur), cu jocurile lui Tobias sau Lennart (sau, ma rog, ale lui Andrei – mereu riscante..), cu plimbarile nocturne in port. Sau … seara romano-spaniola, cand ciorba, sarmalele si checul (pe post de cozonac) au disparut ca si cum nici nu ne-ar fi dat bataie de cap o zi intreaga. Zile si nopti de neuitat, cand a meritat sa improvizam un mixer dintr-un batator de oua si bormasina celor de la constructia garajului (rugam redactia sa nu omita fotografia – proba), ca apoi sa vedem cum mancarea traditionala romaneasca bate cu succes tortilla spaniolilor si ca mesenii nostri internationali se prind in joc in a invata brasoveanca (ca asta mai stim si noi…).
Draga cititorule al cronicii EUROFAN, ti-am deschis doar apetitul catre asemenea alte aventuri; noi, cei patru eurofani prezenti la Dinan, nu vom fi ACOLO ca sa iti spunem mai multe decat … in vacantele studentesti! Dar Eurofan e un club care te priveste, incredinteaza-te deruland galeria site-ului www.eurofan.ro sau alaturandu-te eurofanilor inca liceeni! Aici se incheie prima mea aventura eurofana, dar e bine sa fii mereu pregatit pentru surprize! Cu incantarea de a putea semna aceasta cronica pentru voi, Simona Dascalu (studenta – anul I la Facultatea de Studii Economice – Università degli Studi di Trieste, Italia) Multumirile noastre Ecozen S.A.si in special Eco Log Homes (d-lui Florin Monu), ca si tuturor participantilor la proiect (Tobias, Gustav, Matthias, Linnea, Jonas, Julia, Cecilia, Lea, Camille, Jasmin, Marga, Marta, Carmen, Bea, Marin, Anncha, Lennart, Franziska, Vincent) si lui Anne-Lise, gazda noastra inegalabila din Paris!* Tinem sa precizam celor carora episodul degustarilor le va sari în ochi ca in echipele de proiect au existat doar majori! Si inca ceva: berea de cirese contine alcool in proportie de 3,8 % 
ALTA CRONIK
Involuntar, cronica oricãrui eveniment eurofan continuã repetitiv istoria clubului nostru…
N-ar putea începe fãrã povestea unor adolescenti aidoma supravietuitorilor unui ciudat potop de idei cãrora le-ar fi rãmas totusi nevoia ideii clare, de luat în cãusul palmei, spre sorbire Naufragiati cândva în asteptarea unui mesaj salutar, de fapt doar un indiciu, un simplu indiciu - câtã vreme drumul era lung, posibilitãtile inexistente, inovabile poate.
A! Azi-ar mai putea fi povestea unor pusti pe care nimic nu-i predispunea la eroismul de orice fel care te cerne, nu te lasã sã rãmâi într-un punct mort. Azi totusi pustii acestia, regãsiti fatã în fatã, diferiti, însã întru fidelitatea aceluiasi gând, au creat singuri mesajul salvator. N-am sti exact a spune cum s-ar numi el: conformism? Mai degrabã consens. Cãci povestea noastrã s-a repetat, de atunci ni s-au alãturat alti pusti, alte idei. I-a gãzduit scena, i-a fascinat dãruirea, i-a animat fata nestiutã a artei, a improvizatiei, a jocului fructificat.
In agenda de activitãti a clubului EUROFAN, francofonia a înscris deja câteva reusite, nesperate în urmã cu trei ani. Ne-am fi asteptat ca lucrurile sã fie anevoioase: distante, diferente lingvistice, culturale, specificitãti intraductibile! Azi n-au fost. Eurofanii francezi au intrat firesc în jocul nostru de a desfiinta stereotipiile, între teatru si comunicarea nemediatã limitele s-au sters sub efervescenta întâlnirii, a muncii în echipã.
Nãscut sub semnul Anului European al Limbilor, clubul EUROFAN s-a nãrãvit în a atrage curiozitãti francofone, prin gãzduirea unor vizite, participarea la concursuri tematice(Les OLYMPIADES de la FRANCOPHONIE de la CULTURE et des ARTS, Amitie Partage), organizarea Taberei Nationale cu dominantã lingvisticã(limba francezã) - august 2001, corespondente(Liceul Frederic Esteve- Mont-de-Marsan, trupa de teatru LES BOUTES EN SCENE(Nancy), Asociatia HUMANI RAID(Nancy), E.R.E.A.- Institutie de învãtãmânt adaptat pentru adolescenti cu handicap locomotor- Mont-sur-Flavigny), filmarea unor materiale de prezentare, însotirea transportului cu donatii de Pasti pentru scolile si familiile defavorizate, serate francofone
Primele proiecte si-au vãzut astfel împlinirea. Teatru si comunicare, idei si initiative, au întregit ceea ce proiectele nu izbutesc sã prevadã. Au condus spre acea maturitate ce ne vesteste clipa de a deprinde temeritatea pasului înainte si luarea-aminte la marile idei si initiative, propagatoare de sanse. Astfel pare sã se anunte colaborarea cu liceul Condorcet - Meru, printr-un demers ce se va înscrie, sperãm, într-un proiect COMENIUS de vizite, schimburi culturale si corespondente menite sã pregãteascã înfrãtirea cu liceul francez. In vacanta de iarnã, eurofanii vor primi vizita profesorului Nicolas Leclerc, coordonator al grupului de liceeni din Meru, interesat în special de activitãtile scenice ale clubului si
Teatrul si francofonia: iatã consemnarea unei alãturãri de succes, ivitã din vârful unui ciot de creion cu care, acum trei ani, primii eurofani asezau spornic pe hârtie nãzuinte fragile, de ecou întârziat. Totul din ciudãtenia unui potop de idei, din care câtiva pusti, diferiti, însã întru fidelitatea aceluiasi gând, si-au dorit sã dea viatã unuii slogan, scornit cu usurinta marilor pronosticuri: Lumea te priveste! EUROFAN- un club care te priveste!
H mesaj
|
E în deviza clubului EUROFAN acel apel deschis oricãrui orizont. Azi fiecare nouã alãturare de gând, de atitudine, de imaginatie, ne dãruieste neîncetate surprinderi. Nu îndrãznim sã publicãm în spatiul rubricii noastre de creatii eurofane decât pe cele care surprind cu adevãrat. In acest numãr, întâmpinãm cu entuziasm debutul SF al lui Daniel Cozma, cel ce si-a dorit atât de mult sansa unei replici cãtre publicistii de SF din Anotimpuri. Desi în clasa a XI-a, iatã-l proaspãt eurofan si initiator al unei reprezentãri cu totul surprinzãtoare, închipuind în imagini fantastice trãiri nebanalizate prin frecventarea discotecilor. Ce spun culorile, sunetele pentru Daniel, istoria lumii imaginatã asa cum o trãiesc adolescentii 2003? |
Pentru cei care au ochi sã vadã,
urechi sã audã si vointa marilor actiuni!Mã ridic si încep sã mã scutur meticulos de praful ce se tine de mine ca un blestem. Imi adun puterile pentru atacul final, primul si ultimul de felul lui, decisiv. Viata mea depinde de cum îmi voi croi drum de aici, din adâncitura asta, pânã la adãpostul pesterii.
Inaintasii mei au sãpat în roca durã a muntelui(cel ce odatã avea o istorie, un nume), pentru a lupta, a supravietui celui mai aprig dusman, cel pe care eu trebuie acum sã-l înfrunt, dusmanul nostru. Incep escaladarea si, dupã greul suisului, mã reculeg, mã adun, mã ridic în capul oaselor. Cât pot vedea cu ochii, la picioarele mele se asterne ceea ce azi poti numi infernul: sol pârjolit, pustiit, nisip, roci colturoase, praful alb si negru totodatã. Iar zeul de altãdatã, mãritul Soare, pe post de mare cãlãu. Ai de ales: fugi sau mori. Azi eu fug, fug cum nu a mai fugit semen de-al meu, fug spre ce a mai rãmas din civilizatie, fug spre ai mei!
Exilul la suprafatã nu e ceva obisnuit în colonii, astfel sunt legile noastre, crude, dar necesare. Tot ceea ce facem are un singur scop, supravietuirea rasei umane terestre. Rasã care numãrã din ce în ce mai putini oameni, din ce în ce mai Motivul? - EI! Ne-au secat resursele, ne-au privat de cele mai avansate tehnologii, s-au îmbarcat porecum furnicile în uriasele lor nave argintii si au plecat. In urma lor nu a mai rãmas aproape nimic. Mai apoi si acel prea-putin ne-a fost luat de furia dezlãntuitã a naturii ce supravietuise dezvoltãrii noastre, nebuniei noastre
Nu mai existãdecât infime cantitãti de ozon. Planeta Albastrã de mai ieri a cãpãtat o nuantã galben-maronie. De aceea, în timp ce eu vreau sã scap cât mai repede de moartea sigurã, apropiatã, a Suprafetei, bocancii mi se afundã pânã la glezne în nisip si se mai lovesc fugar de vreun ciot de stâncã, pierdut si el în marea de galben-maroniu. Incã putin, nu mult. Soarele mã urmãreste din locul lui de veci si stã parcã sã mã ucidã la cea mai micã gresealã. Oare de când asteaptã mãritul ghem de foc aceastã prãjire mondialã, ardere pe rug a noastrã, a celor slabi, rãmasi sau uitati în urmã, nestiutii?
Fac ultimul pas, cu ultimele puteri. Sunt la adãpost. Imi recapãt suflul si, într-un exces de bucurie, cercetez antica pesterã. De aici, de sus, poti vedea tunele si pasaje naturale ce tin loc de mare anticamerã uriasului oras. Aici, sus, îti poti înjgheba fãrã teamã un loc de odihnã între cei exilati. Pânã si exilul a fost interzis. Gândesc o clipã cu deznãdejdea lor, înainte de coborâre
E însã timpul sã mã îndrept cãtre platforma-lift a coloniei, singura rãmasã de felul ei. Isi începe vertiginoasa si totusi prea îndelunga coborâre cãtre actualul epicentru al omenirii. Tot ce mai am de fãcut e sã am rãbdare.
Acum, când prea putine ne-au mai rãmas, când tehnologia aproape cã e doar o amintire, distrusã mostenire, împrumutãm istorie din istoria epocilor trecute. Astfel trãim, în tunele si domuri subterane, uniti pentru supravietuire, dar si pentru rãzbunare. Toti încercând a mai salva, a regenera strãvechea biosferã, acum ascunsã în uriase camere, dintre cele sãpate la sute de metri sub crusta fierbinte a planetei, iluminate artificial. Acolo pãstrãm pãrticele din ecosistemele principale ale vechii Terre si sute de mii de vietuitoare din tot atâtea specii. Sãli sacre, mãsurate în km2 , a cãror amplasare foarte putini o cunosc.
Toate acestea subzistã având drept unic fond sonor MUZICA. O muzicã mostenitã din era trecutã, din epoca Nerãbdãrii, muzicã ce ne închipuie pe noi, cei aproape morti, ce reproduce zbuciumul planetei. Unii ne-au prorocit autodistrugerea. Ce mai existã însã pentru a fi distrus?
Pãsesc prin sasul de intrare, poarta de nord a marelui dom al orasului din adâncuri, capitalã a oraselor colonii. Imi simt fiinta vibrând alãturi de muzica ce se revarsã asuprã-mi de pretutindeni. Simt cã renasc. Stroboscoape si lasere acoperã peretii cenusii într-un dans nebunesc. E sãrbãtoare!
Sãrbãtorim MICUL MARE INCEPUT. Mã alãtur vouã, frati si surori, sã ne dezlãntuim pentru încã 3000 de ani. Sunetele asurzitoare, în milioane de combinatii, renasc milioane de wati pentru milioane de oameni.
Acesta este mesajul rasei mele pentru cei care n-au mai crezut în noi, cei care-au gândit cã le-am înselat asteptarea, un mesaj zgomotos, un mesaj H.
HOUSE.
Il simtiti? Il auziti?COZMA DANIEL
|
*sas - mecanism de închidere ermetic, asemãnãtor unei trape, folosit în structura statiile lor orbitale si a navetelor pentru izolarea mediului interior de cel exterior |
EUROFANII IN CEHIA!!!
Nazdar! Sau poate ar trebui sã spun salut, dar din pãcate nu mai suntem în Cehia. Uff, sunt atâtea de spus încât nici nu stiu cu ce sã încep.
O nouã etapã din istoria EUROFAN s-a scris, de astã datã în Cehia! Din nou în Europa! Dupã ce în varã am ajuns în Franta, acum am cucerit Cehia, spun asta (foarte modestã, de altfel) pentru cã ni s-a întâmplat din nou unul din acele mari triumfuri scenice: am câstigat cel mai mare premiu al Festivalului International Francofon din Brno, LE GRAND PRIX SPECIAL DU JURY!! Azi pe lângã mândria de a câstiga acest premiu ne-am fãcut noi prieteni, am mai învãtat una-alta despre teatru si relatia public-actor, am vãzut punerea în scenã a unei piese regizatã în stilul commedia delarte (desi pronuntatã în limba cehã, povestea ne era cunoscutã, personajele la fel, gratie celor studiate în vacanta din februarie cu francezii nostri dragi), am vãzut locuri minunate si cei mai frumosi bãieti!
Dar pânã sã ajungem în Cehia am trecut prin multe!!! Am plecat din Piatra la 18.00, am ajuns în Bucuresti la 23:30 si aici …s-a încheiat fericirea aventurãrii în necunoscut. De ce? SIMPLU - a trebuit sã petrecem noaptea în sala de asteptare a Gãrii de Nord, pentru cã trenul spre Brno era programat abia la 6 dimineata. Grea noapte (si scumpã: 10.000 lei mitã fiecare!). Dar a trecut (cu chiu cu vai) si odatã urcati în tren ne-am revenit; am dormit ce-am dormit, dar când ne era somnul mai dulce ne trezeam cu un zgomot puternic în usa compartimentului (asa se aude un pumn de vames) si deja obisnuitul: CONTROL PASSPORT!. Apropiindu-ne de orasul-tintã al cãlãtoriei noastre - Brno - am inceput sã întrebãm prin gãri controlorii: Do you speak English? - întrebare fãrã rãspuns pânã când un controlor mai sigur pe engleza lui ne-a spus: I speak Cechish English! (cum o fi asta?). In fine, tot singuri am reusit sã descoperim statia în care trebuia sã coborâm. Am ajuns în
Au urmat ceremonia de deschidere, evolutia primelor trupe, mesele rotunde cu juriul, ateliere de dans, dictie si miscare scenicã (o zi cât o sãptãmânã!). Dar a sosit si ziua spectacolului nostru. Scena scârtâia exact pe portiunea esentialã pentru noi, s-a decis cã vom juca desculti (ghinionistã -nu din fire!- m-am procopsit cu o alergie de toatã frumusetea!), cei de la muzicã si lumini au urmat un curs în cehã despre folosirea instalatiilor teatrului Sacrificii pentru artã! Atâta doar, în urma reprezentatiei alergia s-a extins, aveam nevoie de spirt, n-am izbutit în ciuda tuturor eforturilor noastre de mimicã si gesticã sã gãsim o cale de întelegere în cele zece farmacii bântuite: cum nimeni nu vorbea englezã, francezã, prea putin germanã, am vorbit de NE DUREAU MAINILE!
Ah, e atât de greu de povestit finalul Trebuie spus cã ne asteptam la un succes, dar atât de departe n-am gândit. A fost momentul când doar noi rãmãsesem nepomeniti, s-a auzit însã o replicã neasteptatã, intrigantã la început, spre sfârsit ea a declansat delirul: Anul acesta nu se va mai acorda Marele Premiu al Juriului.(cuuuum?!?) E inedit în istoria celor zece editii de festival francofon la Brno, dar juriul a acordat - pentru prima oarã - punctajul maxim pentru o trupã participantã. CEHIA, FRANTA, AUSTRIA si BELGIA au decis: se va acorda Marele Premiu Special al Juriului ROMÃNIEI, pentru spectacolul Lhomme et le cercle!. Am asediat scena, ne-am primit premiile si ne-a fost dat sã auzim o explozie de aplauze si chiar regretul organizatorilor cã nu eram cehi! (se perindaserã zece trupe din Republica cehã pe scena festivalului). Ne-a tentat sã acordãm premiul nostru celor din Olomouc, veniti la Brno dupã ce îsi evacuaserã locuintele din calea inundatiilor, dar s-au gândit organizatorii sã-i rãsplãteascã., oferindu-le posibilitatea de a fi selectati într-un festival national de teatru.
Succesul nu ne-a scutit apoi de noi încercãri. Eh, welcome in Romania!
Asta a fost: o experientã interesantã si distractivã (normal, când esti cu Eurofan!).
Curând vom fi la Festivalul T4T: aceeasi piesã, dar varianta ei în limba englezã va avea premiera (ca si la Brno, de altfel!) la Teatrul National din Timisoara!
Nashledanou si nu uita: EUROFAN e clubul care te priveste!
Multumim dupã cuviintã sposorilor si sustinãtorilor nostri: directiunii liceului, Consiliului de Administratie si comitetului de pãrinti, S.C. Auto Stefan, S.C. SindFibre S.A.(datoritã lor, domeniul eurofan.ro ne apartine!!), S.C. Star Met S.A., S.C. Proftest S.A. si Consiliului Local!
RALUCA RUGINÄ‚CRONICA EUROFAN
Sã fii eurofan…
In urmã cu doi ani, într-o tabãrã la mare organizatã de A.R.A.S. - Piatra Neamt, am cunoscut-o pe d-ra Alina Nistor si - aproape inevitabil, as putea spune- câteva luni mai târziu avea sã devinã mentorul meu în cadrul trupei de teatru SCENIC. De fapt dânsa a fost cea care m-a introdus în acea lume numitã Eurofan si m-a determinat sã pãsesc dincolo de curiozitãti si ezitãri. Intâmplarea a fãcut ca aici sã regãsesc doi fosti colegi, pe Andrei si Raluca. Alãturi de ei si de ceilalti membri, debutanti pe atunci, am aflat ce înseamnã sã fii eurofan.
A fi eurofan înseamnã a fi ceea ce vrei tu sã fii, înseamnã sã gândesti si sã te exprimi liber, sã faci ceea ce îti place. Sentimentele pe care le ai atunci când intri în pielea unui personaj si când vezi bucuria pe chipul celor care asteaptã ceva de la tine … nu pot fi descrise în cuvinte!!! Avantajul jocului pe scenã este cã poti fi cine vrei, când vrei, iar atunci când îti doresti ca totul sã se termine se terminã … e mult mai simplu ca în viata realã, pentru cã totul e asa cum vrei tu sã fie! La Eurofan am descoperit adolescenti talentati, care stiu sã îmbine utilul cu plãcutul si sã transforme repetitiile în întâlniri extrem de antrenante, încât îti doresti sã treacã repede timpul pentru a reveni în mijlocul lor. Alãturi de ei am învãtat ce este o echipã, am descoperit tainele scenei si satifactiile ei.
Marea noastrã bucurie si într-un fel si rãsplata muncii noastre din acest an(scolar) a fost câstigarea preselectiei pentru Festivalul International în limba englezã T4T, care ne-a fãcut sã simtim cã suntem apreciati. Asteptãm cu nerãbdare luna aprilie, când vom pleca la Timisoara, dar pânã atunci ne asteaptã câteva luni de muncã si repetitii pentru a putea spera la cea mai bunã evolutie în festival. Oricum, atunci când faci ceea ce îti place, nimic nu ti se pare prea greu, iar atunci când ai un profesor ca d-ra Alina Nistor totul devine mult mai plãcut.
Piesa cu care am fost nominalizati se intituleaza The Man In The Circle semnatã de Matei Visniec, o piesã superbã care aratã realitatea asa cum e, care explicã neputintele egoismului si modalitatea de a face o lume mai bunã. Pentru a participa la preselectie am fost nevoiti sã filmãm câteva scene. E de prisos sã spunem cã filmãrile au durat 7 ore si au fost foarte obositoare, dar sunt clipe ce devin amintirile pe care n-o sã le uitãm vreodatã si care fac viata în Eurofan si mai interesantã. E amuzant de stiut cã am repetat prima scenã de minim 10 ori, nu ne asteptam sã încheiem totul în aceeasi zi, dar totul a decurs bine pânã la sfârsit pentru cã am muncit toti pentru unul si unul pentru toti.
Oricât as încerca sã explic ce e Eurofan, ce înseamnã pentru noi toti, nu as izbuti, pentru cã nu poti întelege ce e viata de eurofan pânã nu o trãiesti. Desi sunt doar de doi ani în Eurofan, mã simt de parcã as face asta de când mã stiu si acum nu vãd viata mea fãrã replici favorite sau, dimpotrivã, împovãrãtoare…, fãrã ceilalti eurofani si mai ales fãrã repetitii.
Poate vã întrebati de ce ne tinem atât de mult la acest club? Iata si rãspunsul: pentru cã Eurofan îti dã sansa sã te exprimi, sã iesi din anonimat, sã faci ceea ce vrei si sã-ti depasesti limitele, sã atingi culmile imposibilului si sã intri într-o lume nouã, cea a teatrului, a jocului de scenã, o lume în care esti asa cum vrei TU sã fii si în care personajele trãiesc prin tine pentru cã tu esti cel care le dã viatã si le face sã fie ceea ce sunt!!! Cel mai frumos e cã fiecare rol te schimbã, te face sã vezi lumea altfel, fiecare personaj îti dã câte ceva din personalitatea lui si, cu timpul, devii altcineva!!!
Adelina Asavei( XI C) - Colegiul National de InformaticãEUROFAN, în sfârsit în Europa!Celor care se mirau cã intrãm, liceeni sau deja studenti, vechi eurofani ‘cartieni’, pe poarta liceului în plinã vacantã, rândurile ce urmeazã le vor mai fi de si mai mare mirare. Fiindcã, obisnuiti sã surprindem, adicã sã ne trezim de exemplu abia dupã patru ani de muncã premiati ca cea mai bunã trupã, si - în cazul meu - dupã un an de facultate, rechemat ‘pe baricade’, ne-am strãduit (patru la numãr, plus profesorul nostru de … scenã) sã (a)ducem, în sfârsit, Eurofanul în Europa!
Astfel se face cã, înarmati cu un scenariu remontat dupã Teatrul descompus al d-lui Matei Visniec, entuziasmati câstigãtori ai proiectului Unis dans la diversite, ne-a fost dat sã realizãm un mare vis, vechi, cred, de când e Eurofan-ul Eurofan: am reprezentat România într-o aventurã europeanã de proportii. Scena evenimentului: FRANTA(bine, asta dupã un drum cu peripetii prin Ungaria, Austria, Germania), mai precis Poitiers, asa cum l-am gãsit în zilele ultimei jumãtãti de august.
Azi de data asta am surprins, asa cum ne-am dorit din clipa în care Xavier(principalul vinovat al istoriei de fatã) ne-a povestit experienta nu tocmai agreabilã cu un grup de studenti români (veniti într-o tabãrã arheologicã la Poitiers mai degrabã pentru degustãri diverse decât pentru scoaterea la ivealã a relicvelor încã nedescoperite ale orasului si istoriei sale captivante). Ne-a încredintat de acest lucru Quentin, se pare animatorul francez responsabil cu ’spionatul’ echipajului nostru, în primul rând pentru cã eram singurii dintre participanti care îi pronuntam corect numele si-apoi pentru cã, începând cu prezentarea noastrã multi-media - sub titlul “România mereu surprinzãtoare”- si încheind cu spectacolul initial - Theâtre recompose, adaptare dupã Matei Visniec), noi, românii, am fost de neegalat: “România are, cert, valorile ei, totul e ca ele sã poatã fi cunoscute”, a tinut el sã ne spunã încã din primele zile. Azi nu era decât începutul! Au urmat atelierele de teatru, muzicã(canto si instrumente - trãiascã percutia!), dans si (ah, nu!) acrobatie. Un program încãrcat, mai cu seamã în cea de-a doua sãptãmânã, dupã un oarecare rãstimp de antrenament, discutii, documentare(la Centrul Rezistentei din Thouars, într-o incursiune interactivã în istoria ocupatiei naziste si a focarelor de rezistentã în fiecare din tãrile europene pe care le reprezentam în cadrul proiectului) si schimburi inter-culturale si mai ales inter-lingvistice(asa se fãcu de ni se vorbea în spaniolã si rãspundeam în francezã, englezã si, într-un final, cât mai iberic cu putintã)…
Au tinut si gazdele noastre sã ne surprindã: am avut astfel prilejul de a descoperi Poitiers-ul noaptea, cu nebãnuitele manifestãri culturale ivindu-se la colt de stradã si în pietele publice, castele, muzee, vechi biserici si catedrale, precum si supranumita “Venetie verde”, superbele “Marais poitevins” în care am bântuit într-un itinerariu de poveste! N-a lipsit promisul ocean: la La Rochelle am avut o zi de libertate pentru a alerga spre capãtul lumii(strãvechiul “Bout du monde” unde, pe vremea când îsi imaginau încã pãmântul plat, Rochelais-ii de atunci se mândreau cã pot privi ‘marginea’ orizontului cãtre niciunde). Plaja, plimbãrile (din pãcate doar pe uscat, vântul fãcea riscantã aventurarea în barcã), serile de discotecã alãturi de participantii la un alt proiect F.U.A.J. ne-au amãgit oarecum în privinta ‘misiunii’ ce fãcea capul de afis al întâlnirii noastre.
Vestea cã în patru zile publicul din Poitiers astepta nu mai putin de trei reprezentatii ale spectacolului … european în locurile cele mai aglomerate ale orasului ne-a nãucit. A fost clipa în care am bãnuit ce ne asteaptã si nimeni nu s-a îndurat sã ne infirme bãnuielile. Estonieni, francezi, polonezi, români, spanioli, am devenit o echipã, unitatea în diversitate - ideea în numele cãreia ne reunisem - se nãstea clipã de clipã, epuizant, dar atât de propriu fiecãruia dintre noi. E drept, din când în când ne priveam cu jind mormanul de încãltãminte îngrãmãdit în jurul ‘zonei de lucru’(o fâsie de plastic - voit sau nu? - albastru, mult prea îngustã pânã am învãtat ‘perfect’ pasii de dans, alunecoasã peste poate înainte de a alcãtui prima piramidã acrobaticã - din 23 de corpuri!!!).
Eram noi eurofanii cei mai cei, dar un spectacol de dimensiunile celui plãnuit în doar patru zile ne-a solicitat cât întreaga noastrã experientã laolaltã(a, am fost în cele din urmã cinci: pãi ce, coordonatorul n-avea os de pus la treabã!?). Pe scurt: muncã-muncã, muncã-muncã… In ajunul marelui eveniment, rãsplata ultimelor repetitii a fost … presa zilei. Centre Presse si La Nouvelle Republique, cele douã jurnale reprezentative ale regiunii, anuntau: “Joi, ora 21, în piata catedralei Notre-Dame la Grande(înainte si dupã ‘Policromii’) si vineri la ora 21 la Beaulieu, 23 de tineri europeni vor prezenta “Unis dans la diversite”, un spectacol muzical de dans, teatru si acrobatie”. Ne-am privit temãtori si a fost rândul nostru sã ne epuizãm animatorii: “Incã o repetitie!!!”, am strigat si ne-am simtit nitel rãzbunati.
Fiorul cu care am pregãtit fiecare coltisor de ’scenã’ rãmâne parte din tot ce azi numim extraordinarul celor trei sãptãmâni în Franta. Am învãtat împreunã sã credem în putinele replici ale spectacolului: ” Te iubesc! - Azi eu te iubesc, dar esti prea departe… - Atunci înseamnã cã nu mai existã frontiere!”, “Dacã voi fi cu tine în Europa, îti voi spune ceea ce stiu. - Azi ce stii? - Cã esti aidoma mie!”, ” Am nevoie de tine. - Aztiu, dar întâi lasã-mã sã-mi rezolv problemele. - Vino, te ajut eu.”… Azi ne-am trãit succesul cu încredintarea cã am fost întelesi, crezuti, iubiti.
Fiindcã n-am plecat oricum: alãturi de documentele care au atestat meritele clubului Eurofan, Xavier Collin, director la Auberge de Jeunesse din Poitiers, ne-a dãruit patru zile la Paris, în contul proiectului. Celor care ne vor invidia, le trasmitem mesajul sãu: “Duceti cu voi în tarã nu doar recunoasterea participãrii la proiect, ci si câstigul unei extraordinare credibilitãti, de care românii si mai ales tinerii ca voi au, cu totii, nevoie. De aceea aplauzele publicului vostru sunt o sansã pentru artistii din tara voastrã si recunoasterea unor noi valori, superioare intereselor economice.”
Iar celor care îsi doresc sã experimenteze istoria cãlãtoriei nostre francofone: Eurofan e clubul care te priveste! Vino la Eurofan: oricând ai pregãtit “un loc la noi în celulã”!
RÄZVAN TEODORESCU,
reporter EUROFAN … în Europa!(Ciornã de) JURNAL
12-13 august - noapte albã pentru cei fãrã somn si chinuitã pentru cei care au ales sã doarmã pe bagaje, în agentie…
13 august - am plecat, e drept, dar încã suntem în România
13-14 august - luptãm cu aglomeratia din apropierea vãmii; dupã 8 ore în Nãdlac(în care am umplut asteptarea cu tot felul de nãzbâtii) trecem în Ungaria, urmãm Dunãrea, semn cã, dupã ce ne despãrtim de ea în Germania, pânã în Franta mai e putin si…
14-15 august - am schimbat itinerariul: am ajuns prea târziu în Paris, ne continuãm drumul în autocar pânã la Tours.
15 august - asistãm la deschiderea gãrii din Tours, la ora 6(si nu la 4, dupã program - oare sã fie posibilã asa întârziere? - nu, e zi de sãrbãtoare, jour ferie - aha!)
- suntem primii sositi la Poitiers(facem cunostintã cu Marie, profesoara de dans, Stephane, responsabil cu spectacolul teatral, Bruno, instructorul de … acrobatie, trupa Les Kanards vexes - de ce nu pomeneste nimic de ei Teo?!?-, Johan, Quentin si Xavier) si ni se propune sã vizitãm Poitiers-ul la lãsarea întunericului, când catedrala Notre-Dame e iluminatã în ‘policromii’, culorile în care ar fi fost pictatã initial. Am asistat la un spectacol de stradã(hm, ne-ar putea inspira pentru proiect…)
16 august - Au sosit, rând pe rând, ceilalti participanti(greu sã le retii numele: între noi, inventãm câteva porecle…celor cãrora, zi de zi va trebui sã le facem, în secret, un cadou, cineva - va fi ‘cahuète’ si pentru noi ). Seara traditionalã româneascã: poftã bunã la hârzob!).
17 august - Jocuri de prezentare, ateliere pe echipe mixte. Am jucat piesa noastrã la Centrul Cultural din Poitiers.
18 august - Vizitarea Centrului de rezistentã - Thouars, discutii, ‘pique-nique’ pe malul rãului, cu rate, lebede si pescãrusi(în râu, nu în farfurie!).
19 august - Plimbare în bãrci în Marais Poitevins, un domeniu de mlastini, prin canale construite artificial de cãlugãrii unei mãnãstiri din apropiere.
- La Rochelle, sosim! Plajã. Plimbare. Searã de discotecã.
20 august - La amiazã, am jucat piesa noastrã(în sfârsit se potriveau replicile cu momentul zilei!). Plajã. La revedere, La Rochelle(e mai prudent, ne miroase a taifun…)!
21-22-23-24 august - citez: “muncã-muncã, muncã-muncã”. De fapt, în primele douã zile, nu puteam crede cã vom reusi. Abia apoi… Parcã-parcã, parcã-parcã…
25 august - Ziua cea mare! Douã spectacole, de necrezut! Nu e scenã mai importantã ca piata catedralei Notre-Dame la Grande…
26 august - Spectacol la Beaulieu. Super-petrecere! La revedere, Sylvester! Cine e ‘ ma cahuète’?
27 august - descoperim Poitiers-ul pe îndelete. Azi, în plus, ziua! Liberta, liberta, liberta!
28 august - A, nu! Deja? La revedere, Poitiers!… Bine te-am gãsit, Paris!
28-29-30-31 august - P-A-R-I-S( e o invitatie sã vedeti toate clipurile si fotografiile la Eurofan!)
1 septembrie - A, nu din nou!
1-2-3 septembrie - In autocar… N-a fost turul Europei, a fost în schimb al României…