Danei… 
Cineva a spus cândva, când ne reprosam, noi - eurofanii, ca a trecut o vacanta si e destul de târziu sa vorbim “la cald” de activitatile sfârsitului de an scolar ale clubului, ceva de genul: e cu atât mai credibil ca am trait clipe minunate cu cât ar fi fost nefiresc ca oricare dintre noi sa priveasca din exterior tot ce ni se intâmpla. Fiecare moment a contat si nu putea fi piedut, nici macar prin rascumpararea scrisului, mai ales ca astfel de clipe se nasteau aproape pe nestiute.
Asa a fost când am aflat, dupa premiera spectacolului Altfel - realizare a unei fructuoase colaborari cu Asociatia Româna Anti-Sida si Directia pentru Tineret-Neamt - ca discutiile de final aveau sa fie initiate de o tânara infectata HIV. Povestea pe care tocmai o pusesem in scena ni s-a infatisat dintr-odata in toata gravitatea ei. Am ascultat o marturisire de neredat in cuvinte. Si chiar daca am repeta acum vorbele Danei, nimic n-ar putea egala prezenta ei, tânara ce ne-a intregit sensul acelui mesaj care in teatru ramâne intre limitele oglindirii. Am ascultat-o sapte zile la rând raspunzând parca la aceleasi intrebari, fiindca raspunsurile ei erau aceleasi - si se facea ca noi numai pe acestea le auzeam. (Nu, nu cuvintele semanau de la un public la altul, aceeasi era mereu daruirea ei, intoarcerea la granita dintre dinainte si realitatea in care traieste de aproape zece ani.) Au urmat adaptari ale piesei pe scenele diverselor licee si camine culturale din judet. Peste 500 de adolescenti au devenit mai mult decât spectatori de fiecare data când povestea Danei se daruia cu sinceritate cutremuratoare si implinitoare totodata(menirea noastra teatrala devenise parca atât de … marunta!). Ne-a lipsit apoi, când, la o saptamâna dupa plecarea ei, am prezentat spectacolul la Centrul de Plasament. Totusi am retrait parca totul, prezenta aceea, optimismul ei (de care ne instrainasem cânvda, pe când lecturam abia scenariul la Altfel…). Cum? Piesa, in finalul ei, nu putea fi deslusita decât o evidenta nelinistitoare a cosmarului spre care ne poarta uneori micile “inconstiente”. Viata Danei se confunda aproape cu imposibilitatea de a vorbi despre ea fara a aseza masti peste o mare tristete. Dar amândoua au sfârsit prin a nu mai fi tragice: neinchipuit, am devenit intr-adevar ALTFEL. Nu fiindca o cerea scenicul, ci insasi viata… Aceste rânduri nu vor fi trecute sub numele nimanui. Le-a consemnat doar staruinta unei amintiri ce n-am vrea sa ramâna o taina, desi… Numai ea va poate spune de ce. Ea, Dana.
(Adaugam si cu acest prilej multumirile noastre echipei de voluntari ARAS, d-rei director Mihaela Vatavoiu, d-nei cpt. Elena Stoleru si DTS-Neamt)
Ah! Am pierdut in fata sperantei… Azi, DANA e mult prea departe, iar noi…
Da, NOI! Noua ne ramane mesajul ei, lectia de viata … de ETERNITATE!
Cu toate ca amintirile sunt durere, dor…
DOR DE DANA